Bazinul carstic 2116 de 1 decembrie

Anul asta de 1 decembrie am reusit in cele din urma sa fac o tura de lucru in bazinul 2116. Zona din jurul Manastirii Tismana pe care o abordasem in tabara de vara a FV-ului din 2010 ramanea cu mari semne de intrebare. Cavitati nelocalizate, descrieri vechi si pesteri fara harta. In ultimul caz se afla si Pestera cu apa de la Manastirea Tismana sau Pestera Tezaurului. Aici a fost ascuns tezaurul tarii mai de mult. Ma rog, nu intru in detalii, ca nu le cunosc si nici nu ma intereseaza. Cel putin, momentan. Cand voi ajunge cu sistematizarea in pragul publicarii va trebui sa ma documentez temeinic despre istoric si legende.
Pana atunci, e doar balast si nu are nici o legatura cu speologia. Problema e ca pe altii i-au cam  interesat treburile astea aducatoare de venit si in cavitate s-au perindat destul de multi cautatori de cai verzi.
Revenind insa la tura, au participat Mihaita, Razvan, Adina, Mihai si Valerica. Am beneficiat si de sprijinul moral al catelusei Baghera. Vineri am reusit sa plecam in jurul orei 7 din mareata metropola. In cinci ore eram in curte la gazda turelor noastre la Topesti, familia Pau. Cum era sarbatoare, oamenii se adunasera astfel ca am incercat sa deranjam cat mai putin. Ne-am luat in primire cele doua camere si am pus sforaitorii laolalta ca sa putem si noi dormi seara.
In 2010 cartasem destul de expeditiv cavitatea explorata pentru prima oara de catre fostul club Niphargus din Bucuresti. Ei s-au oprit la un sifon. Mai departe au mers Serban Sarbu si Cristian Lascu. Insa nu exista o ridicare topo. E ca si cum nu ar exista nimic.
Cum nu eram prea incantat de crochiul meu din 2010, m-am hotarat sa refac cu Mihaita intreaga cartare ca la carte si ca sa incercam si ceva nou, am apelat la dispozitivul DistoX ce este o adevarata bijuterie pentru topografii subterani. DistoX-ul consta intr-un laser metru (Lecia A3) pe care un speolog elvetian a montat o busola si un clinometru digital. Astfel ca in momentul in care vizezi ai direct cele trei valori esentiale unei ridicari topografice: lungimea, azimutul si panta. Din pacate o noua versiune a DistoX-ului nu exista iar modelul Leica A3 - singurul ce a fost supus modificarii - nu se mai fabrica de cativa ani buni. Pe pagina de net a creatorului sculei ni se explica sa avem rabdare caci versiunea in lucru a esuat si se incearca modificarea noului distomat Lecia. Mai trebuie sa mentionez ca DistoX a fost gandit ca un lant complet al cartarii fara hartie si creion. Astfel, prin bluetooth distomatul poate comunica cu un PDA sau smartphone (sau whatever) si transfera datele in timp real rezultand pe ecran direct drumuirea. Cu ajutorul pen-ului se pot desena si peretii astfel ca la iesirea din pestera ai practic harta acesteia nu numai un crochiu. Este foarte bine ca se poate asa ceva ce suna SF pentru multi insa in privinta desenului eu prefer sa il fac clasic, pe hartie. Am mai multa precizie si in plus nu sunt limitat de rezolutia device-ului. In lipsa unui PDA, scriu datele clasic in carnetul de cartare. Nu mai zic ce se intampla in cazul in care apare un scurt sau o problema la gadget...pierzi toate datele. Asa ca e mai sigur cu datele in caiet, care si el ar trebui sa fie din pagini rezistente la apa ca sa nu ai surprize in cazul in care se uda, fapt pentru care in speologie folosim carnete cu pagini speciale rezistente la apa. Eu folosesc Rite in the rain.
Am pornit dupa amiaza spre cavitate avand doua tinte: starea actuala a sifonului din Pestera cu Apa si localizarea Pesterii de la Pastravarie.
La Tismana era in lucru peretele din calcar din drepata, unde se mai afla o pestera - Chilia lui Nicodim. Probabil datorita caderilor de pietre au ales sa torcreteze faleza de calcar. Din pacate se duce si accesul facil la chilie. Se va mai putea intra in ea numai prin rapel.

Remarc ca a fost scoasa conducta fostei captari din prima sala si de asemenea pilonii de sustinere ai acesteia. Lucru foarte bun caci nu mai foloseau la nimic. Mergem direct la sifon si realizez cat de mica este apa caci pe unde calcam cu grija sa nu ma ud acum calc direct pe argila uscata. Seceta face ravagii. Ajunsi la laculetul sifonului ni se dezvaluie bolta acestuia. Era deschis cam 50 cm. Fantastic. Eu raman mut si imi promit sa caut acasa pozele de acum doi ani cu sifonul.
Facem cale intoarsa si mergem dupa descrierea din fisa predata la ISER de catre Niphargus IMGB la Pestera de la Pastravarie. Aceasta cavitate are si o scurta harta pana la primul sifon ce se afla imediat dupa intrare, cam la 50 de metri. Gasim cavitatea fara probleme si o marchez pe GPS. Apoi intram. Si aici a existat captare ce acum nu mai functioneaza. Tevile ruginite precum si sorbul de pompaj sunt deasupra apei. Sifonul insa este in continuare inchis, semn ca e treaba mai serioasa aici.
Cu temele facute, ne intoarcem "acasa" sa ne odihnim si sa planuim ziua de sambata. Povestesc cu Mihai daca ar fi posibil ca ei sa bage si Pestera de la Pastravarie duminica macar sa isi faca o idee. Mihai e de acord cu idea mea insa depinde de cat aer vor mai avea in butelii dupa ce vor intra in sifonul de la Pestera cu Apa.
Mancam bine, glumim si ne bagam la somn bine dispusi. Echipele sunt clare, asa cum trebuie intr-o tura speologica: Mihai si Vali scuba, Adina si Razvan localizare pesteri dimprejurul manastirii, eu si Mihaita cartare si suport pentru prima echipa iar Baghera va sta in masina ca sa nu iasa circ la cartare.
A doua zi Mihai si Vali isi revizuiesc tactica si iau cu ei butelii mici. Imi place foarte mult cum isi calculeaza totul, multi au de invatat. Apoi, dispar dupa sifon. Noi ramanem pe loc cu gandurile la neoprenele de acasa...cine si-ar fi imaginat ca sifoanele sa fie deschise. Razvan si Adina intorsi deja dupa o tura pe Valea Sasa ne spun ca nu au gasit nimic si pornesc in identificarea pesterilor de sub manastire. Eu cu Mihaita incepem "opera de arta" din portalul betonat al cavitatii. Treaba merge binisor.

Interesant va fi planul caci din loc in loc apar interventiile antropice: beton si conducte. Le masuram si le trecem si pe ele in plan.

Sa tot fi trecut vreo 3 ore de cand scufundacii au plecat si ma bucur nespus sa le aud vocile si sa le zaresc luminile. Ne povestesc la cald cum toate sifoanele erau practic deschise. Apare si Razvan cu Adina ce au identificat patru cavitati de sub manastire si le-au dat cu GPS-ul, apoi ies cu Mihai si Vali afara. Mai zabovesc cu Mihaita cateva minute la doua sectiuni si gasim si o galerie laterala care in mod normal nu ai cum sa o vezi. Noroc cu cartarea. Galeria secundara se termina intr-un ochi de apa. Bag camera sub apa sa vad ce nu pot vedea de la suprafata si constat ca e un sifon.

Ma uit la ceas si pun punct cartarii. Strangem echipamentul si iesim si noi afara. Se facuse frig. Colegii ne asteptau si cu totii am inceput sa ne gandim la tuica fiarta de Topesti.
Mancam, povestim si visam cu ochii deschisi cum trecem prin sifoanele altadata inchise. Ce sansa pentru noi dar ce trist pentru locuitorii de acolo...apa se duce.
A doua zi urma sa mergem la Pastravarie pentru ca Mihai si Vali sa verifice si acolo situatia. Exista o cartare din anii'80 a lui Serban Sarbu ce se incheie cu linie intrerupta...
Dimineata Vali nu se simte bine si trebuie sa anulam planul A, trecand la planul B: mergem in Dealul Bile unde nu mai gasim deloc avenul cartat acolo in 2005 si de asemenea pentru a localiza alte doua avene inscrise la cadastru. Incapem toti in camionasul lui Mihai si pornim. Vreme extrem de mohorata. Ceata si un fel de ploaie cu stropi marunti. Nu vedem la mai mult de 20 m. Totusi, ne punem pe cautat.
Scurtam mult din drumul forestier cu ajutorul Pathfinder-ului si ne rasfiram printre arbusti pentru a peria cat mai mult posibil. Eu dau de un drum de care pe care nu tineam minte sa fi mers vreodata cu toate ca mai fusesem aici de cateva ori. Am urmat drumul ce m-a scos langa doua casute aflate intr-o poiana. Un loc special, foarte linistit si deosebit. Astfel de zone se gasesc destul de des pe plaiurile Topestiului, e ca un trademark. Marchez zona ca fiind Conacul lui Mos Simion conform localizarilor vechi si incep sa strig colegii. Ne adunam toti si, avand ca punct de reper conacul, reincepem cautarile.

Gasim cu greu un singur posibil aven.Conform descrierilor din fisele predate la cadastru acum 30  de ani, pare a fi avenul nr.3, cu toate ca descrierea corespunde si avenului nr.1 cartat de noi in iarna lui 2005. In orice caz nu existau cele doua casute in preajma avenului 1 astfel ca inclin sa cred ca am gasit intrarea in avenul nr.3. O marchez pe GPS si pornim in sens invers spre masina. Incepuse ploaia serioasa. Gasim o alta casuta si incepem sa ne intrebam care din cele trei gasite o fi conacul. Se pare ca ultima caci corespunde perfect cu descrierea accesului la avenul nr.3 de aici. Ulterior mi-a confirmat si nea' Pau ca acea ultima casuta era asa numitul Conac al lui Mos Simion.
Nu inteleg deloc unde a disparut avenul nr.1 la care fusesem de trei ori. Efectiv nu il mai gasim.
Ne-am reintors la masina si am plecat spre case. Vom reveni cat mai curand.

Ultra Wide - PURE POWER BY PETZL

Is it really like they say on the box ?  Let's find out. (Petzl Ultra Vario review available here)
I got my Petzl Ultra Wide together with two accus back in 2011 just before the trip to France where I traversed the undergroud Verneau. That was end of October.

Beside the light and the accus I got also the helmet mounting kit and a brand new helmet to start the Li-Ion era with it. Petzl says that the mounting kit was designed only for their Elios series.

I am using Edelrid Ultralight helmet and the kit provided by Petzl fits perfectly. Also, my colleague mounted his Ultra Wide on Petzl Ecrin Roc with no problem.

Ultra Wide have 4 lighting levels:
- 24 lm on Mode 1
- 84 lm on Mode 2
- 140 lm on Mode 3
- 300 lm on Mode 4
It has also a reserve power mode that activates automatically when the rechargeable batteries are nearly spent, giving low level proximity lighting for a couple of minutes.
It was relesead in 2011 as a improved version of the Ultra for caving. Practically they added a diffuser in front of the LEDs that spread the light to 180 degree. Also, the beam is constant and I can say is the best wide beam I saw in caving lights at that moment.
What else is different form Ultra ? Well, the IP rating: IP 67 vs IP66. There is a mistake somewhere because while on the box and on the Petzl websites it says IP67 in the booklet they wrote IP66. I don't know what to believe. So is it IP66 or IP 67 ?

Doesn't matter to much now that I know it doesn't get any water inside at all. But I don't think that's a mistake we should found at such a sound brand name.
So, now my entire set is more than one year old (13 months to be fair) and it was used in more than 30 caving trips and also burned 50 hours in other outdoor activities. Because I do a caving trip at least twice on a month the accus were charged constantly before each trip. They didn't had time to stay untouched more than 14 days. That mean I recharged the 3 accus that I have 100 times maximum. I have 2 Accu 2 and one Accu 4.
Petzl says the accus are guaranteed 500 cycles:

The problems started this summer when I noticed a big drop on power after using the lamp at it's full power which is rated 300 lumen. In about 20 minutes on this setting, Accu 4 went to lower modes ending in Mode 1 for the rest of the tour. Even went to reserve mode 3 times in a tour that didn't last more that 12 hours. That's a huge drop considering that this big accu pack supposed to last 3 hours on maximum power. And that was true when it was new:

With Accu 2, the whole story became a nightmare. After 10 minutes on maximum power (mode 4) the lamp switched to lower modes reaching reserve mode instantly and even disconnected the charge sometimes, leaving me in the mighty darkness. That happened several times lately and the question what's inside the black box raised. Back home I charged them completely and repeated the test in a much more domestic environment like 22* C and no humidity. Well, the results are quit sad: Petzl Accu 2 last only 10 hours on mode 1 (instead of 25 hours) while Accu 4 managed to keep the light running for 25 hours on minimum setting (instead of 44 hours). If we compare these results with the factory rating we just got a big problem.
The problem is inside the boxes of both accus:

I opened the first Accu 2 to find out what's going on inside. To do that I had to craft a spanner screwdriver from a normal one because they used this rare heads. Of course opening the boxes, I lost the warranty.

Well, inside there's an OEM PCB made by Uniross and two Uniross Li-ion 1865 3,7V 2100Ah batteries. Each battery have a Thermostat made by Dongguan Heng Hao Electric Co., Ltd glued and taped on it. The whole thing looks impressive, that's for sure. But, the problem for Petzl is that they used 2nd league battery for their reference light. Otherwise I can't explain the huge drop on performance for these accus. For 90 € per piece of Accu 2 and 145 € for Accu 4 I expected to get batteries with Sanyo, Samsung or Panasonic cells, not some cheap things.
I had to solve the problem because that's my main caving lamp now and I don't want to switch back to Petzl Duo LED 14. On my second Accu 2 I made a short circuit when I opened it which resulted in a faulty PCB. So, I had to get protected Li-Ion batteries for it to substitute the broken PCB. For the other Accu 2 I went for unprotected Li-Ion because the PCB was intact.
Doing some survey I've reached this and this awesome websites about the real power in the Li-Ion batteries. So, I made my choice: Sanyo 2600mAh unprotected for one box and protected EnerPower 2900 mAh with Panasonic cells for my 2nd Accu 2 box. I got 'em from e-acumulatori shop which helped me also with the next step:
Because I don't have a Li-Ion glue gun I went to a specialized workshop that did the entire thing. Now my accus looks like that:
Accu 2 with Unprotected Li-Ion Sanyo 2600 mAh and the original electronics from Petzl:

Accu 2 with Protected Li-Ion Panasonic 2900 mAh and with the original electronics removed:

The original Petzl charger (made also by Uniross as an OEM for Petzl) is working in the same way while charging these new cells like it did with the original ones: the led is red when the battery is near empty, orange when the charge is half way and green when the charge is complete.

And now we can talk about power:
PURE POWER by SANYO
After the very first full charge of these, this Accu 2 box now last 2h on maximum mode (300 lumens) at the indoor temperature of 23* C !!!
This represents a 50% increase over the original Petzl rating from booklet and box (1h30 minutes).
PURE POWER by PANASONIC
After the very first full charge of these, this Accu 2 box now last 2h15min on maximum mode (300 lumens) at the indoor temperature of 23* C !!!
This represents a 60% increase over the original Petzl rating from booklet and box (1h30 minutes) tested also as true when the lamp was new. Because I fried the original PCB I lost the function of the energy gauge button which was mounted in this accu.
Another big minus for all these accus is the metal used to transfer the electricity from accu to reflector. Oxidation appeared after 6 months and is getting worse with every tour. Interesting is that on plus (anode) there is much more than on minus (cathode):

Very interesting that the corrosion is not covered by warranty, according to booklet. Well, if you put IP 67 on a product you can be sure that the customer will use it as is, that's part of caving and Petzl should know that better than other manufacturers. Unfortunately these days it seems like they pay more attention to marketing than to reliability of their products. I can mention here LedLenser which has gold plated contacts even in the no water resistant lamps.
The interesting thing is that Petzl have an update for 2013 for the Ultra family, both for outdoor and caving. These are Petzl Rush and Petzl Vario:
- Petzl Rush intended to replace Petzl Ultra that was designed for trail running and other outdoor activities.

Petzl Vario intended to replace Petzl Ultra Wide that was designed for caving and other harsh environment.

Already mounted on Elios helmet it will be named Trios II:

Both models will share the same accus as the old models (a good ideea for those who want to upgrade from Ultra/Ultra Wide) but what draw my attention was the ratting of these:
- 2 hours burning time on maximum power - mode 4 with Accu 2 for Ultra Rush which is 700 lm (double the power of the Ultra which is 350 lm);
- 2 hours burning time on maximum power - mode 4 for Ultra Vario which is 450 lumens  (1,5 x the power of Ultra Wide which is 300 lm).
Same accu, more light, longer burning time...hmm, something is wrong. Maybe Petzl finally added some real Li-Ion cells in their boxes. Only time will tell. But I don't think they changed the brand because the charger is the same, so hopefully Uniross got better.

At the end it could appear I am not happy with this caving light. Actually I am. It's a masterpiece in my point of view.

Reasons:
- Perfect balance on the head, much lighter than competitors;
- Superb bright wide beam (compared with Scurion 1300, LedLampe IV, BigLight, Petzl Duo 14) reminds me of the carbide era - great for filming and taking pictures;
- Real waterproof for both reflector and accus;
- The best clipping/unclipping system for changing the accus even in total darkness;
- Photogenic design (it matter to me !).

The front half part of it is a winner.
The second half part of it is a very complex engineered stuff filled with low quality materials. I hope they realized that and that the new versions will have real batteries and Stainless Steel contacts.

Next thing: changing the Accu 4 batteries in a couple of months. Because are 4 batteries, it still deliver some power, unfortunately not much.

Till then, caving...

Scoala Nationala de Fotografie Subterana 2012

Intre 8 si 11 noiembrie am organizat editia cu numarul III a Scolii Nationale de Fotografie Subterana organizata prin Asociatia Speologica Focul Viu sub egida Scolii Romane de Speologie a Federatiei Romane de Speologie.
Dupa o pauza de doi ani in care din lipsa de participanti am fost nevoit sa anulez scoala, anul acesta s-au insris 14 elevi pe toate cele trei nivele de formare: initiere (9), perfectionare (4), lector asistent (1).
Imaginile cuprinse in montaj sunt realizate in cadrul scolii de catre Adrian Albuica, Adriana Naicu, Anamaria Hulban, Andrei Iordache, Aurelian Mihu, Cristian Boticiu, Erno Finyak, Gabriela Stoica, Geza Zakarias, Laura Done, Mihai Dvorac, Octavian Mihu, Radu Dumitru, Roxana Gama si Silviu Barbulescu:
Le multumesc colegilor ce au pus umarul si au incadrat la aceasta editie a scolii: Dumitru Pintileasa, Radu Puscas si Sever Ferencz. In urma feedback-ului primit de la participanti, scolile de fotografie vor avea pe viitor o durata de o saptamana.
Un astfel de curs nu se poate tine decat cu pasiune pura pentru fotografie, pentru creatie. Andrei Iordache a pus la punct un site de exceptie despre aceste scoli:  http://cavephotoschool.com

MPC 2012 - echilibrul

Dimineata pierduta
Lumina din zori incepe sa imbrace Casa Dode in culori. Pisicile din curte incep sa umble brambura prin curte cautand de joaca. Cobor scarile in liniste si intru in bucatarie unde Roxana prepara pastele. Imi fac de lucru cu borcanul de sos alungandu-mi gandurile si pesimismul. "O sa te ia iar piciorul" se aude dintr-un ungher al mintii. Ies afara cu farfuria si adulmec toamna. Cainele e asediat de puii de pisica dornici sa scarpine ceva. Trei negrii mititei sar si se incolacesc in jurul cainelui lup. Apare si creatoarea minunilor negre. Neagra ca taciunele cu ochii de smarald se uita curioasa spre mine. Nu vreau sa ma dezlipesc de lumea asta. Sorb o inghititura din cafea si ma asez mai comod in sezlong. Se aude o usa deschizandu-se, apoi niste pasi.
- Si voi ati dormit prost azi noapte ?
Incerc sa procesez daca intrebarea imi este adresata. Tot ceea ce vad sunt doua picioare. Dau din umeri.
- Eu am avut o noapte groaznica, aproape nu am inchis ochii, continua femeia de la etaj.
De ce ma deranjeaza pe mine oamenii cand eu nu deranjez pe nimeni ? Sunt readus in lumea cuvantatoarelor de un puhoi de lamentari.
- Vai ce rau mi-a fost! Am luat gelul ala aseara din pachet si cred ca de la el mi-a fost asa rau.
Ma fortez sa nu izbucnesc in hohote. Imi vad mai departe de cafea. Roxana ma anunta ca pastele sunt gata. As fi vrut sa le mananc in tihna. Femeia din camera de la etaj coboara scara.
- Ah si dumneavoastra fumati, ce bine ! Nu sunt singura maratonista fumatoare...
Gazdele sunt prin apropiere astfel incat tirul se muta de la mine la ei. Imi termin pastele si urc in camera sa mai lenevesc putin si sa imi sterg din creier asediul verbal. Am nevoie de liniste, sa fiu cu gandurile mele. Ma concentrez pe imbracaminte. Am la mine suita rosie si cea neagra Cum anul acesta s-au dat o gramada de tricouri negre pe care colegii le vor folosi cu siguranta, aleg costumul rosu. Nu sunt nori, asa ca imi trebuie maneca lunga sa nu ma prajesc.
Ma imbrac tacut iar Roxana imi potriveste numarul pe cracul stang al pantalonului. Iesim afara la 8:30 si ne intalnim cu Alin si Nicoleta. Mergem impreuna spre start. Impreuna cu Alin incepem sa ne bataim ca sa ne incalzim putin. Salutam cunoscuti din mers. La start ne luam ramas bun si ne uram de bine.
Emotii
Ma asez la coada pentru verificarea echipamentului. Soarele deja ne invaluie. "Sa vezi ce cald o sa fie  !" Trec de verificare si ma instalez ca de obicei, la mijlocul companiei de alergatori. Camera GoPro din nou la post. Luci ne anunta ca e soare si ca ne asteapta pe toti sa ne intoarcem sanatosi inapoi. Apoi striga doar zeceeee, restul countdown-ului vine de la noi. Fac un pact cu genunchiul: daca ai sa ma dori deja La Table, fie si doar un mic junghi , ne intoarcem. Clar !? Genunchiul tace malc, nu zice nimic insa.
Si asa incepe...
Echilibrul
Fara nici cea mai mica dorinta de a ramane in pas cu ceilalti, imi vad de drumul meu fiind atent la fiecare feedback pe care il primesc de la organism. Un maraton montan te invata sa cunosti fiecare centimetru al propriului organism, sa interpretezi ce va urma, ce durere te va lua, ce carcel ti se va pune, ce crampa urmeaza. Inveti cat poti sa tragi si mai ales, unde iti e locul. Iar tu, intregul tau, ansablul plamani-picioare-creier combinat cu experienta si psihicul, esti cel responsabil de rezultat. Nimeni altcineva. Esti fata in fata cu organismul tau si daca il minti, te va durea adevarul sau. Pentru cei ce nu sunt sinceri este o povara. Nu poti trai fugind de tine si ceea ce esti. Poti doar sa ascunzi celorlalti, nu insa si tie.
"Alergare lejera pana trecem de forestier" imi spun. Ma uit la ceasul ce imi confirma ritmul domol. Cam 7,5 Km/h. Puls super ok: 130-140. Am 40 de kilometri inainte si asa vreau sa o tin. Imi concentrez atentia pe genunchiul stang. Incerc diferite calcaturi sa il verific. Este ok. Dreptul e deja rodat si nu m-a mai durut de doi ani. Va trece si la fratele stangaci. O sa am grija de asta !
Urc spre Magura si aud talangi ce bat inspre incurajarea noastra. Copii iesiti sa ne salute, poate in joaca pentru ei. Foarte in serios pentru noi. Iti creste pulsul cand ii vezi, inima nu mai are loc in trup si vrea pentru o secunda sa iasa si sa le multumeasca. Imi mut privirea din stanga spre dreapta unde ne asteapta Ea. Sta la soare si ne zambeste. "Iar ati venit ! Va asteptam..."
Reduc turatia impus de plamanii Viceroy si merg. Trec de Casa Folea si imi propun sa o tin asa pana pe platul dinainte de Saua Joaca. Functioneaza perfect. Din sa reincep sa alerg, echilibrat. Nu trebuie sa depasesc viteza de pe plat. Constanta e cheia. Iar ma iau gandurile cand revad dezastrul de La Table. Cu ce drept lasam cadavrele copacilor asa? Nici macar nu le ingropam! Admir opera semenilor si ma opresc pentru un minut in punctul de realimentare.
- Nu mai avem apa pregatita, au baut-o ceilalti dinainte.
La izvor e coada asa ca imi salut decizia de a alerga cu aquarius-ul plin cu 1,5 litri de apa. Sunt independent pana la Spirlea. Mananc cascaval, cateva bucati de mar si imi umplu palmele cu fructe uscate si pornesc mai departe. De la mers trec la alergare asteptand sa se deruleze ultimele portiuni pe care mai pot alerga inainte de urcusul spre Saua Funduri.
La iesirea din padure caldura ma ia in primire. Urc cu mainile in solduri fara sa ma grabesc dar constant, fara nici o oprire. Saua Funduri e punctul critic. Aici incepea agonia de anul trecut si de acum doi ani. Concentrat la maxim la reactia genunchiului urc hipnotizat de peisaj pana la PC. O scurta pauza cat sa iau un cadru cu Hero-ul apoi la vale cu mine. Stau cuminte la coada pe saritori si la pasajul echipat cu coarda. O data ajuns pe grohotis incep sa alerg. Sunt pe terenul "meu" aici. E ca la schi. Nu trebuie sa ma tin de pereti caci alunecarea poate fi controlata atat timp cat viteza nu devine inconstienta. Vreau sa sar peste cativa bolovani inalti dar ma temperez. Genunchiul nu doare dar poate incepe in orice clipa. Nu castig nimic daca sar pe aici ca berbecul. In dreptul Ceardacului mi se instaleaza o grimasa de bucurie. Daca pana aici nu m-a durut, nici nu o sa ma mai doara ! Dupa doua maratoane in care am parcurs segmentul Saua Funduri - Spirlea in patru ore tarandu-ma pe aici datorita genunchiul drept (acum doi ani) si stang (anul trecut), in fine pot alerga si ma pot bucura de revederea cu versantul vestic al Craiesei. Ce dor mi-a fost de tine !  Uite si Marele Grohot, cum il numeam in gluma acum cativa ani, acusi sunt la Spirlea. In ciuda starii de optimism, reusesc sa imi limitez avantul. Nu intrec masura, nu sar peste obstacole, nu dau drumul la picioare asa cum mi-ar veni. Echilibru este deviza mea la aceasta editie a MPC.

Trec de Spirlea unde constat ca am golit rezervorul de apa si cobor spre izvor. Imi dau jos rucsacelul inainte sa ajung la oamenii ce ne asteapta sa ne alimenteze cu apa si o fata vine deja spre mine cu un bidon de 5l in mana. Imi pun cam doi litri in rezervor si pornesc mai departe multumit ca nu imi va mai trebui alt popas pentru apa. Am suficienta.
Pe forestier pastrez cadenta si implicit vieza: 8-9 Km/h, la fel ca la start. Pulsul a urcat un pic semn ca nu mai sunt ca nou. Dar ambele picioare sunt in regula ! Trebuie sa ma alimentez cu energie...la Plaiul Foii. Deodata creierul proceseaza cuvantul "Coca cola". Aoleu ce-as bea o Cola ! N-am bani la mine da' o sun pe Roxana sa imi cumpere daca mai e la Plaiul Foii. Nu mai era asa ca mi-a ramas "tic-tacul" cu Coca-Cola in creier pana am ajuns la Plaiul Foii. Vedeam curgand lichidul acidulat din cutie, prelingandu-se pe buze. Simteam gustul. Ma naucea pofta. A trebui sa o pun in cui.
La Plaiul Foii cred ca am mancat cam 300 grame de cascaval, fara sa exagerez. Atat de bun ! Combinat cu mar, e o nebunie. Apoi cateva bucati de banana si trei pahare de Sponser. Am ajuns cu o ora si 40 de minute inaintea deadline-ului. Mai precis in cinci ore fara zece minute.
Vine...cine ? Diana dupa tine !
Pe Diana nu am mai revazut-o de mai bine de 20 de ani. Cu siguranta nu mai e aceeasi dar e in acelasi loc.
ZBANG: Coca-Cola !
- Lasa-ma mah in pace, n-am cola !
- Dar ai activator !
Adica cateva cani zdravene de cafea combinate cu multe alte substante de trezit mortii. Eu sunt mare bautor de cafea. Dimineata (doua), la pranz si seara. Ingurgitarea intr-o secunda a unei fiole ce contine 200 mg de cafeina este un festin, o placere. Parca ma asezasem la o masuta cu prietenii sa bem o cafeluta. Reconfortant ! Asa am uitat de Coca-Cola la Plaiul Foii, complet. Mi-am pastrat cateva picaturi in fiola sa am pentru mai tarziu, sa savurez o cafeluta si cu Diana.
Imi aleg cu grija muzica pentru urmatoarea ora de urcare pieptis spre Diana si pornesc. Mainile in solduri, pasi constanti. Pulsul creste de la "cafelute" si urc de parca cineva ma impinge de la spate. Colegii din fata imi fac loc. Nici o problema de suflu, crampe sau alte chestiuni, doar urc constant ca un robot. Ajung in locul unde s-a deviat traseul spre stanga si aud talangi din nou. Un ultim urcus apoi ajung pe crestulita de unde putem sa admiram abruptul Craiesei. Frumos ! Ajung la Diana, o salut si o intreb daca are cascaval, ca tare bun mai e. Masa e inca plina cu bucate. Imi e jena sa iau o farfurie de cascaval cu mine asa ca mixez cateva mere cu cascaval. Ca sa le fac si reclama, mancati Delaco, e o nebunie ! Chiar merita. Nu stiu care model de cascaval era ca au mai multe tipuri pe piata, dar o sa caut calup dreptunghiular conform fomei pe care am vazut-o la fata locului.
Printre prieteni
De la Diana traseul doar coboara. Astfel incat, daca tot nu ma duruse nici un genunchi, am decis sa maresc pasul. Imi termin cafeluta si ii dau la vale din ce in ce mai tare. Un coleg ma ia de iepure, ii place cum cobor. La ultimul punct de realimentare, cel din Coltul Chiliilor, ma uit evident dupa cascaval. Aveau de toate. Am mancat si struguri de data asta. Doua pahare de Sponser pe gat si gata, in Zarnesti dupa coca-cola :)). Pata ramasese.
Colegul de coborare e din nou in spate. Il simt ca poate alerga mai repede si ii spun sa se duca.
- Crezi ca terminam sub 8 ore ?
- Categoric !
Raman singur si alerg tot drumul. Trec pe langa un coleg bandajat la un genunchi ce coboara sontac. Cred ca facem cu schimbul in fiecare an, cu totii. Este echilibrul natural si firesc pe care incercam sa il intelegem.
Intru in oras, incep sa ma doara muschii. E bine ca se termina in curand. De pe marginea drumului Florin ma saluta. Alergam impreuna o bucata de drum. El a iesit al treilea anul asta si in ciuda acestui lucru nu are nasul orientat doar in sus ca sa vada doar cerul si ce zboara la acel nivel. M-a vazut si pe mine, sosit dupa sapte ore si patruzeci de minute.
Pe ultima linie dreapta Luci imi strange mana zambind:
- Ai vazut ca l-ai facut !
- Da, azi l-amfacut.
In semn de respect fata de galeria de la sosire imi dau jos sapca.
"De unde de niciunde,
Din lucirea lunii se iscara
Vajnici frati
Si nemaiaflati."
Roxana, Horatiu, Clara, Tibi...si colegi al caror nume nu il cunosc inca. Cu totii impartaseam o stare de spirit, de trairi si impliniri. O stare de echilibru.
Run with me:

Festivitatea de premiere:

Ruinele din Kreuzhöhle

Dupa expeditia din Loferer Schacht de anul acesta, m-am reintors acasa cu o pata: Kreuzhöhle, pestera crucii in traducere. Anul trecut ratasem ocazia din terte motive si povestirile colegilor de la DAV mi-au trezit instantaneu interesul. M-am abonat la expeditia ce urma sa se desfasoare intre 28 septembrie si 2 octombrie 2012 inca de la inceputul anului si nu mai vroiam sa o ratez cu nici un pret.
In tara nu am mai apucat sa merg in Grind si in luna septembrie sa continui echiparea caci vremea ne-a fost potrivnica. Congresul speo organizat ireprosabil de cei de la Avenul Brasov mi-a lasat un gust amar. Nu manifestarea in sine, ci lipsa de implicare pe care o manifesta majoritatea colegilor din tara. Discutiile nu lipsesc si, alimentate cu berea de rigoare, conduc la afirmatii care mai de care mai aberante. Cu toate astea, cateva harti de exceptie au dat totusi seriozitate acestui eveniment deosebit. Sedinte, adunari, discutii despre comisii, la toate am stat. Nu ma mai recunosc, asta nu sunt eu. Eu am nevoie de pesteri, de galerii, de umblat, nu de discutii interminabile despre te miri ce. Pun punct problemelor si imi promit sa merg acolo unde imi e locul, in subteran. Toate bune si frumoase mai putin situatia financiara. Salvarea vine din doua parti. Scurt si la obiect, mai sunt si oameni marinimosi care imi apreciaza nebunia. Fara a le da numele, sa nu starnesc comentarii romanesti, le multumesc. Suna banal dar asta e cuvantul. Ca sa ma incadrez in bugetul ridicol de mic apelez la autobuz. Eram deja obisnuit. Pret super ok pe care il platesti altfel: 26 de ore de stat pe scaun. Pentru intoarcere gasesc avion la pret decent si gata, imi fac bagajul.
Dupa aproximativ 27 de ore, din care 15 petrecute in Romania (!!!) datorita traseului "de exceptie" ales de Eurolines, ma dau jos in Salzburg nauc. Ma indrept spre primul chiosc cu cafea si reusesc sa si mananc un baton. Dupa o ora am bus spre Lofer. Pe drum atipesc un pic si nici nu realizez cand am ajuns din nou pe taramul povestilor. Ma uit chioras din nou spre platoul calcaros de la 2000m unde trebuie sa ajung cumva pana se insereaza. Ma opresc la Cafe Danke sa imi iau un dejun ca lumea. Ma asteapta 1350 metri diferenta de nivel intinsa pe doar 4,5 Km. Pornind pe jos din Lofer, mai am inca 3 kilometri de asfalt. Mananc bine si pornesc agale spre SPAR sa imi iau cate ceva de mancare, trebuie sa fac economie la sange. Imi iau supe, paste si ceva paine. Cafea am din tara adusa cu mine. Imi iau si o punga de alune sa am de rontait pe drum. Completez cumparaturile cu o sticla de Powerade.
Rucsacelul il port in fata. Nu am mai luat si betele cu mine, imi urmez planul de a nu mai folosi bete pentru un timp. Dupa o ora ajung langa baza militara dezafectata acum.

Vacile pasc iarba printre cazemate si buncare. Insemnele cu "atentie mine" au ramas insa. Au demontat berbecii anti-tanc. Ma pun pe fotografiat, foarte curand nu va mai fi nimic aici probabil. Ajung in parcare si incepe hamaleala. Urc constant cu suflu impus. Vremea noroasa ma ajuta. Pana la primul izvor termin sticla de Powerade. Partea buna e ca nu am transpirat deloc. Imi dau jos casa din carca si imi prepar Isostar in sticla goala de Powerade. Merg bine pana la al doilea izvor unde oboseala acumulata de pe drumul chinuit isi spune cuvantul. Iar am uitat sa imi iau ciocolata la mine. Muschii imi trec pe baterii in lipsa de glicogen. Ma indop cu alune si Isostar. In loc sa fac inca o ora pana la cabana, fac doua jumate. Sunt rupt de oboseala dar ajung, pe inserat. Gata, sunt acasa.
Fiind joi seara, cabana e aproape goala. Se asteapta invazie de turisti in we-nd mai ales ca marti urma sarbatoare si era liber. Dupa ce ma alimentez si rehidratez bine, ma urc la etaj sa imi aleg patul. Am la discretie tot dormitorul. Locul "meu" e langa gemuletul rotund, ca un hublou, prin care se vede toata valea Saalach.

Cand e senin, luminile Salzburgului sunt vizibile. Ma bag in sac si adorm instantaneu. Mi-a ajuns.
Ma trezesc relativ devreme pentru cate ore de somn aveam de recuperat. O vreme superba ma intampina pe terasa unde imi iau micul dejun. Pasarile se bucura si ele si dau tarcoale terasei. Pret de o ora nu fac altceva decat sa le filmez si sa le dau de mancare in speranta ca voi prinde una. Nici vorba sa stea.

Kati ma intreaba ce vreau sa fac azi. Sa dorm ! ii raspund. Gelu Sherpa si cu o fata angajata de curand la cabana se echipeaza pentru a face creasta Reifhorn-ului. Meh, nu poti sa stai ca un pensionar azi, imi zic.

Ma uit spre saua Hinterhorn-ului. Consult harta si o intreb pe Kati daca e greu traseul. Daca esti speolog, nu e. Speolog la ei inseamna ca esti un alpinist care mai intra si in pesteri, astfel incat chibzuiesc bine problema. Hotarasc sa ma duc, e prea frumos afara. Traseul urca brutal printre stanci si te scoate pe o brana de te ia cu ameteala. O mana curenta este tot ce gasesc pe portiunea expusa. Dupa ce coarda se termina incepe distractia. Astia nu sunt normali sa marcheze asemenea trasee pe harti. Ma opresc sa fac fotografii cu cabana vazuta de sus. Urc mai departe si ma intalnesc cu un domn in varsta care cobora. Chestia asta ma face sa ma enervez un pic. Pana la urma trec de portiunea expusa si ma linistesc, pot savura ceea ce ma inconjoara. Ajuns in sa, ma intampina un vant suficient de puternic sa ma incline. Peretele Sonnwand din Pillerseetall arata fenomenal.

Peretii Hintherhornului sunt grandiosi, in dreapta am Breithorn. Zaresc o echipa ce face traseul via ferrata de pe creasta Mitterhorn. Este spectaculos. Cum Grossglocknerul nu e prea departe, prind si zapada in cadre.
Binedispus total de forta muntelui, cobor traseul in alergare. M-am reintors la viata, stiam de ce venisem.
Seara stau un pic de povesti cu cei doi care facusera traseul de creasta si le arat pozele cu ei. Ma bag la somn devreme caci a doua zi veneau colegii de intuneric si vroiam sa cobor ca sa ii ajut la bagaje. Adica 2700 m diferenta de nivel pe 9 km intr-o zi. Trebuia sa dorm !
La 7 sunt in picioare si ma echipez. Imi iau micul dejun si pornesc cu rucsacul gol la vale. Ehehehe..."alergi ca prostul" imi vine in cap remarca cuiva ce imi comenta participarea la maratoane de trail running. Eheheeee, intr-o ora si douazeci de minute sunt jos in parcare. Sunt fleasca de transpiratie bag in mine Isostar ca trebuie sa fac cale intoarsa cu rucsacul plin. Oli si Renato se uita buimaci la mine. Ei imi propusesera sa ne intalnim la jumatatea traseului. Ne imbratisam, facem poza de rigoare dinaintea oricarei ture acolo si imi iau in primire incarcatura.

Incep sa pufai la deal dar merge bine. In trei ore sunt la cabana. Asta e si recordul meu personal cu rucsac in spate. Nici nu apuc bine sa ma dezmeticesc ca Oli imi explica ca vom merge la aven sa caram echipamentul pentru ca a doua zi sa fim "light" ca sa nu ne obosim inainte de intrarea in pestera. Hmmm, ok. Pornim cu rucsacii full spre aven. Pret de o ora traversam galeata glaciara a vaii apoi vine surpriza de care stiam: intram in traseul de via ferrata. La liber, bineinteles. Nu pot sa spun ca a fost greu dar nici usor.

La un moment dat iesim din traseu pe o brana iar in stanga sunt fix 100 m de perete. Incep sa bomban ceva de o mana curenta si coarda. Oli rade de mine. Cu greu ma convinge ca e safe. Nu e deloc dar ei sunt obisnuiti. Cum spuneam, alpinisti care intra si in pesteri. Intrarea este destul de mare fiind vizibila de la cabana. De fapt, asa a si fost descoperita cavitatea, de pe terasa cabanei. In rest, zapada acopera podeaua. si cam atat. Depozitam tot ce adusesem si facem cale intoarsa. Bineinteles ca ii mananca sa caute un alt drum in ciuda protestelor mele. Pana la urma ma mai linistesc si resemnat catar si eu o saritoare apoi un mic horn si urc pana in sa. Bate vantul de deabia ne tinem pe picioare. Este impresionant, de fapt, fiecare tura acolo ma impresioneaza. Exista atata putere in acei munti incat nu pot descrie. Coboram pe traseul de klettersteig si la un moment dat in fata ne apare o mare gaura. Se duc sa sondeze cu pietre in timp ce eu cobor pana la baza peretelui. Vin si baietii anuntandu-ma ca primul put al "grotei" are cam 20 de metri.
Ne reunim cu totii in cabana la cina. Bino, Bernd si alti doi au venit sa se catere pe Huttenwand (peretele cabanei) ticsit de trasee de toate gradele. Mancam consistent si ne bagam la somn. Urma ziua J.
Ma trezesc obosit, fara chef. E de la vreme. E din nou innorat si ma indeamna la somn. Nu inteleg cum am din nou rucsacul plin dupa ce ieri carasem deja unul. Refacem drumul spre aven cu o mica actualizare printr-un valcel plin de grohotis ce mie nu mi-a placut deloc. Ajungem in intrare si incepe procesiunea echiparii.

Urma sa facem bivuac pentru prima oara in acest aven. Ustensilele necesare de gatit fusesera duse de anul trecut. Acum noi duceam izoprene noi de 20 mm grosime, primus si folii para-curent de aer. Datorita izoprenelor extrem de voluminoase ne alegem cu 7 banane in loc de 6. Adica unul din noi va merge cu trei. Avenele din zona asta te iau in primire din prima, indiferent ca au 100 sau 800 de metri denivelare: primul put este un hau nesimtit iar in cazul lui Kreuzhohle este nesimtirea maxima din Loferer Steinberge: -96 metri. Evident, a pic. Noroc ca Oli s-a gandit sa il echipeze cu fractionari caci la urcare ar fi fost cel mai mizerabil moment.
Coarda de 10,5 mm este atat de grea incat fac muschi ca sa bag coarda in coborator pentru a aluneca in jos. Dupa prima fractionare, imi pun stop-ul in zero dar tot degeaba. Cu tot cu doua banane pe mine nu alunec. Bag coarda incontinuu si bineinteles ca incepe sa ma doara mana. Ma opresc sa ma odihnesc si incep sa ma invart in vid. Nemaipomenit ! Cobor ca sa scap de senzatie. Scot camera si filmez. Noroc ca Oli tocmai si-a luat Scurion si reusesc sa trag ceva. Petzl Ultra Wide pe maxim nu face fata la diametrul putului. Trebuie spot si nu are.
Dupa acest prim put, restul e "walk in a park" adica puturi de 9- 20 metri. Ceva stramtori (nu si pentru gabaritul meu), apoi vine surpriza: galerie meandrata. Oau !
Ajungem  imediat si in segmentul de galerie ales pentru bivuac. Descarcam bagajele si ne pregatim o masa calda. Urma sa mergem in continuare pana la finalul explorarii din 2011. Primusul MSR nou nout straluceste. La fel si vasele de inox pe care le folosim pentru prima data. Este primul an in care se face bivuac in Kreuzhohle.

Dupa masa, bag o cafea si pornim mai departe. Luam cu noi sticle pentru a le lasa la umplut de la picaturile de apa ce se preling de pe peretii Trinkhalle. Doua puturi marunte apoi un taras pe sub un bloc imens despre care fusesem prevenit din timp. Oliver isi scoate sculele de pe el ca sa incapa. Eu trec cu tot harnasamentul pe mine, la fel si Renato. Chestiune de gabarit. Ajungem apoi la o diaclaza imensa pe care o cobor repejor datorita unei mici cascade ce dorea foarte mult sa ne ude. Undeva la jumatatea diaclazei s-a intepenit un bloc de stanca peste care trece echiparea. Continuam pe o brana asigurata cu mana curenta si coboram diaclaza in cealalta parte. Tot segmentul este extrem de spectaculos. Urmeaza inca doua puturi si ajungem in capul putului unde se oprisera cu un an inainte. Echiparea o incepe Renato care vrea sa exerseze tehnicile de echipare astel ca ma pun pe explicat cate una alta. Ca sa mearga mai repede, Oli baga cu rotopercutanta capul de put pe gujoane. Puneam coarda si incepem sa ne dam cu parerea care din noi sa coboare primul in necunoscut. Ma amuza situatia caci oricare ar fi fost primul tot o echipa eram. Coboara Oli si apoi eu pentru a mai pune doua fractionari. Ne regrupam la baza noului put de cca 20 de metri si privim increzatori la urmatoarea gura de put. Eu ma apuc sa bat o mana curenta pe deasupra gurii putului in timp ce Renato coboara sa vada care e situatia. Acesta se infunda.

Continuarea o gasim in lungul unei mici diaclaze ce debuseaza intr-un put larg. Termin mana curenta si predau masina lui Renato. Oliver carteaza cu Distox-ul tot ce coborasem pana aici. Renato coboara pe o platforma de unde arunca o piatra ca sa sondeze urmatorul put...toc.......toc..........buuuum.
- 3 seconds !
Cobor si eu si ma minunez. O monstruozitate de hau e sub platforma. De fapt, putul incepe de unde venisem dar e sectionat in doua segmente de blocul urias pe care noi stateam. Coboara si Oli super incantat de scurgerea parietala de pe ultimul put. Acestea sunt foarte rare aici. Mai da cateva vize si decide intoarcerea in bivuac pentru odihna. Aveam la ce visa.

Ma apuc de gatit din nou un amestec de paste, branza de toate felurile si ceapa uscata. Prietenii prepara culcusul. E curent mare si intind plastic in dreptul galeriei. Se umfla ca o vela. Desfacem si izoprenele apoi ne asezam la masa. Ceai, ceai si iar ceai. Initial mi s-a parut mai cald decat in Loferer Schacht dar am realizat ca nu putea fi decat o impresie. Se datora lipsei de umezeala. Kreuzhohle e mai mult fosila. Stand in bivuac insa cateva minute pe loc am retrait senzatia de frig din Loferer Schacht. Tot 0,6 grade si aici doar ca pare mai cald datorita faptului ca spatiile sunt mai "umane". E pur psihologic.
Ma bag la caldurica in "my f@cking Argon" in care imi recapat confortul. Imi dau jos subcombinezonul de polar si raman in second skin. Toti trei ne vedem explorand a doua zi pestera viselor noastre. Adorm greu. Stau cu ochii deschisi si urechile ciulite la fosnetul plasticului umflat de curent, la respiratia prietenilor. Gandurile imi zboara departe...acasa, La Roxana, la speologie, la ceea ce traiesc si fac. Intr-un final adorm tarziu in bezna crucii.
- Gutten mooooorgen !
Aoleu, e deja 8 ! Ma foiesc, ma intorc in sac incercand sa mai beneficiez de inca cateva clipe de caldura.
- The cavee is waiting us Radu, ma incurajeaza Oli in timp ce pune primusul la treaba.
 Renato e inca in sac. Fac ochi si nu reusesc sa spun decat Coffee. Ies afara si ma bulucesc dupa pliculetele de Nescaffe ffrappe. O nebunie. Niste super E-uri ce iti dau senzatia ca bei un frappe autentic !
Torn apa fierbinte si fac inhalatie cu mirosul demential al cafelei. Si mort ma va trezi cafeaua !
Ma pun pe facut micul dejun, de fapt un fel de pranz pentru ca ne asteptau ore bune de efort. Renato imparte carnat si cascaval. Mancam bine si continuam cu ceai, ceai si iar ceai.
Ma apuc sa ma echipez. Salopeta rece aluneca cu greu peste subcombinezon. Ma ia frigul. Hamul, vesta, pedala, clic clic carabinierele si ma apuc sa filez ultima coarda de 100 m. Intra cu greu intr-o banana Meander de 28 litri. Pornim.

Refacem drumul de cu o zi inainte in ritm domol ca sa ne conservam energia. Ajungem pe platforma de unde ne-am intors si dam iar cu pietre. Putul asta are ochelari. Adica e "Y" in profil. Oli bate primul spit iar eu vreau sa il dublez dar nu mai avem acumulator la roto. Cum nimeni nu mai vrea sa mai pierdem timp cu baterea celui de-al doilea spit, folosesc un natural aflat cam la 4 metri de spit. Desfac chinga si o tai la dimensiune. O carabiniera in placuta din spit, una in chinga si inca unda pentru repartitor. Oli imi spune sec ca e cel mai scump cap de put, cam 30 de euro. Rad in hohote.
Coboara. Il privim cum se micsoreaza cu inima batand din ce in ce mai tare. Il filmez. Se face mic mic. Scurionul lui ne deseneaza noutatile. Privim ca niste copii la bradutul de Craciun.
- Seil frei vin cu un reverb memorabil.
Intra Renato in coarda si coboara.  Dupa cateva minute aud reverbul:
- Liber Radu !
Incep coborarea cu privirea in sus sa vad unde se unesc "ochelarii" putului. Cam dupa 10-15 metri se intampla deabia asta. Ajung la un prag de unde coarda cam sta lipita de perete. Merge si asa, suntem pe 10,5 mm.
Baza putului are un diametru de 12 metri. Tavanul este mai sus decat intrarea in put. Practic totul e o diaclaza imensa. Blocuri prabusite, foste domuri stalagmitice cazute cine stie cand, scurgeri ce odata tronau vertical acum stau pe planseu. Suntem in alta pestera, in alt timp. Doar spatiul este acelasi. Fiecare inspecteaza tacut cate un ungher al salii de la baza putului. Eu o iau babeste pe linia bolovanilor. Acestia ma conduc intr-un pasaj mai stramt. Trec cu grija de portine si pot din nou ridica capul.

O piatra dislocata cu piciorul aluneca in fata mea. Un ecou pe care nu il voi uita vreodata imi raspunde. Nu pot vedea mare lucru cu Petzl Ultra Wide pe maxim astfel ca imi pornesc si Led Lenserul D14 de pe laterala castii. Spotul incepe sa imi descrie sala ce tocmai am descoperit-o. Chiui si ii chem pe baieti. Apar imediat. Fiecare traieste in felul lui descoperirea insa cu siguranta locul si momentul ne-au adus la un numitor comun. We live for this! Am reusit cu greu sa imi desprind privirea din tavan si m-am apucat sa cobor pe pietrele din fata mea. Sala cobora. Blocuri, pietre, blocuri. Un peisaj haotic.
Sala e impartita in doua de un perete. Eu o iau in stanga. Vad un put si nu ma aventurez la liber spre el. Cu spotul disting capatul salii. Ma reintorc sa vad si partea dreapta a salii. Aceiasi bolovani si placi. Printrei ei, urmele fostei pesteri. Este fantastic.
Ajungem la peretele opus al salii. Sa cam aiba 40 de metri lungime. Inaltimea pe lasermetru e de 30. In tavan e un horn pe care vine o cascada. Am gasit-o cu greu. Auzeam picaturile dar nu vedeam. Baietii carteaza eu caut. Pe sub blocuri e o retea de galerii care te scot tot in sala in diferite puncte.

Trag cateva cadre in bezna cu gandul la o scula de fotografiat serioasa. Reusesc sa redau scara salii totusi, la ISO 3200. Terminam de cartat sala asta si ne reintoarcem in sala putului. Cartam. E si aici o cascada ce vine din tavan. Am ales bine sa coboram prin partea mai ingusta a putului. Prin cea larga ne-am fi udat rau. Ne asezam toti trei sa mancam cate ceva si sa analizam ce se intamplase aici, pe cand noi nici nu existam. Trebuia sa gasim un nume. Noi am gasit ruinele altei pesteri venind prin avenul format mai de curand.
- We just found the ruins.

Imi revin imediat din melancolie cand realizez ca e randul meu la urcat putul de 46. Retragerea pana la bivuac am facut-o in trei ore. In bivuac am stat o ora sa mancam si sa ne incalzim cu ceaiuri. Apoi, am pornit mai departe spre suprafata. Eram obositi dar si foarte fericiti. Ultimul put, cel de 96 de metri a fost psihologic pentru mine. Dintii tociti ai poigneeului refuzau sa mai muste din coarda si aluneca. Am urcat presand coarda in cama si dand pedale la jumatate. Senzatia de pedalat in gol cand esti suspendat la 50 metri de sol este oribila.
La trei ore de la plecarea din bivuac eram afara cu toii. Ploua si asta insemna ca distractia nu se terminase. Via Ferrata de sus in jos pe calcar ud, noaptea. O nebunie, ce mai. A fost o coborare de exceptie, cu rucsacul full. Ajunsi pe sol unde puteam sa ne reluam mersul biped, am putut in fine miscora din concentratie. Doua ore ne-a luat de la intrarea in aven pana la cabana. Dar ce mai conta, tura depasise orice asteptari ca si descoperire.
Berile randuite de Kati pe masa ne asteptau. Cola cu JB pentru mine. Nu visam, eram acolo si stiam asta fara sa fie nevoie sa ma intepe cineva. Eram acasa. Si era atat de bine.
Si acum, filmul expeditiei:
Echipament folosit:
Casca Edelrid Ultralight Junior
Ecleraj principal PETZL Ultra Wide
Ecleraj secundar LedLenser H7
Combinezon Aventure Verticale Holloch Confort
Subcombinezon MTDE Invernal
Genunchiere Warmbac Warmtex
Imbracaminte de corp Vaude Thermo LS T-shirt, Longjohn
Sosete Lorpen TETA
Cizme Etché Sécurité Clark
Saci Speologici Petzl Classique
Manusi Comasec Multiplus 40 (doua perechi)
Ham Aventure Verticale Muruck 
Vesta Petzl torse
Blocator de pedala Edelrid Elevator
Blocator de piept Edelrid Wind Up
Coborator PETZL stop
Lonje coarda Edelrid Eagle 9,8mm
Carabiniere de lonje Edelrid Guitar
Carabiniera coborator Petzl OK triact
Carabiniera de frana Kong keylock steel
Veriga rapida ham Peguet demirond 10mm zicral 
Pedala Kevlar Cousin 5,5mm cu bucla de talpa din bucla Dyneema 11 mm Singing Rock
Sac de dormit Vaude IcePeak Basic
Bidon etans 6l Curtec
Cagula fleece Arva

Domnu' cu picioru' de la Herbalife Ciucas Trail

Este pentru a treia oara cand am participat la evenimentul de trail running din Ciucas. De data asta la cursa de maraton. Ironic, toti apropiatii mei sunt inscrisi la semimaraton anul acesta.

Jump around the start...atmosfera incarcata de adrenalina. Topaim in ritmul House of pain in asteptarea startului. M-am pregatit bine si pentru aceasta alergare: cinci geluri cu cola si cafea si doua compoturi. Usor obosit dupa turele anterioare dar in forma buna. Am ales sa merg ultralight doar cu borseta cu bidon de 500ml. Vremea perfecta de alergare ne-a dat oarece emotii. Norii insa stagnau. Decid sa nu imi iau geaca si, daca tot nu este soare voi merge in tricou cu maneca scurta. Singura intrebare ce ma zgaria usor pe creier era vizavi de genunchiul stang.

Dupa start, reusesc sa ma temperez foarte bine. Las lumea sa se duca, imi vad de ritmul meu. Totul merge struna si imi intru in ritm. Bucuria de a alerga pe munte este inegalabila, este deosebita si are un farmec aparte. Te umpli de energie, incepi sa zambesti, esti amabil si ajuti dezinteresat colegii de traseu. Este ceva ce trebuie trait !
Ajung la rascrucea unde traseul de maraton se desparte de cel de semi si sunt pe teren necunoscut. Vad ca e coborare si imi vine sa o rup la fuga. Imi amintesc de picior si ma temperez. Am in fata multi kilometri. Ajuns la Valea Stanii, mananc doua bucati de mar si pornesc mai departe. Traseul pe la liziera padurii este foarte frumos. Urc putin apoi vine o coborare sanatoasa pe un drum de TAF pana la bucla.
Stiam de bucla de pe forestier pe care o injura toti. Pe mine m-a amuzat sa vad venind din fata colegi. Mi se pare ca rupe din monotonie aceasta bucla. Poti fi spectator in timp ce alergi la stilul celorlalti. Studiez echipament, stiluri de calcatura. E trist cand te gandesti ca te intorci tot pe acolo dar din nou, ai la ce te uita. In punctul de alimentare mananc un mar si imi foloesc si primul gel. Dupa bucla incep sa pufai pe urcare. Mainile in solduri si la deal. Imi prieste ritmul stabilit si nu ma opresc deloc. Inca un gel. Vine plat si trebuie sa alerg. Gambele au insa alta parere: se blocheaza. Ma opresc sa le masez un pic. Genunchiul stang incepe sa scartaie. Intercalez mers cu alergare. Pe masura ce ma fortez sa alerg usor, durerea din genunchi se amplifica. Imi este clar ca trebuie sa ma obisnuiesc cu ea. Dar oare ea cu mine se va obisnui ? Caci de oprit, nu ma opresc. Timpul trece greu iar optimismul imi scade cand vad ca nu mai pot alerga decat sontac. Ma iau gandurile negre "Nu o sa mai poti alerga niciodata, asta e ultima cursa". Cad intr-un gol, intr-un colt de bezna. Sunt pus la colt si certat. Imi ridic privirea la cerul plumburiu si imi dau seama ca si vremea e la fel de mohorata. Asa reintersectez traseul de semimaraton. Uite, e plat iar eu nu pot alerga ! Nu merge, doare. Ajung la punctul de alimentare Ciucas cu doi demoni isterici in capul meu:
- Abandoneaza, s-a terminat.
- Vei merge pana cazi lat !
- Vei ramane handicapat pe viata daca continui !
- Trebuie sa ramai macar in timpul limita !
Imi iau doua pere si doua mere, o sticla de suc de morcovi si ma retrag dupa o masina sa cuget. Ma uit chioras la Vf. Ciucas pe care trebuie sa ajung cumva. Termin de mancat fructele si imi mai iau inca o para. Plec spre varf. Am doi colegi in fata si unul in spate. Nu e asa de rau, dar...aoleu, au inceput sa alerge ! Nu pot sa tin ritmul cu ei. Ma tarasc pana pe varf.
- Sunteti bine ? ma intreaba amabila o fata.
- Nu !
- Da, ma scuzati de intrebare. Apa sa stiti ca nu mai avem...
- Super !
Poposesc pret de cateva secunde si ma uit spre saua Tigailor. E coborare si imi va fi si mai greu. Cred ca am coborat cu maxim un pas la doua secunde portiunea. Primesc o fiola de magneziu de la un coleg. Bag si un compot si primesc si apa. Raman singur multa vreme.
Urc inapoi la intersectia de unde am urcat spre varf si zaresc in spate un coleg. Se vede punctul de alimentare de la Cabana Ciucas. Din spate vin mai multi. Andreea trece de mine si le spune la organizatori ca trebuie sa fiu ajutat. Ajung si eu acolo si sunt intrebat daca doresc masina. Ma uit la ceas.
- Mai am doua ore si zece minute pana la deadline, vreau sa continui !
- In ritmul acesta veti fi descalificat oricum, mai sunt 12 Km.
- Cunosc bine traseul, incerc.
Super amabili oamenii ma intreaba cu ce sa ma ajute. Vad un om fumand. E o nebunie, dar vreau o tigara ! Primesc una si mai cer o fasa elastica ca sa leg bine genunchiul. Ii rog sa stranga cat mai tare fasa in jurul rotulei. Ma ridic si realizez ca am piciorul teapan ca intr-un ghips.
- Ooo, ce bine e !! Mersi frumos, v-am pupat.
O iau la vale alergand. De mai bine de doua ore nu am mai putut alerga. Panta forestierului imi impune sa adopt o pozitie pe sate, sprijinit mai mult pe piciorul drept. Stangul e in fata pe post de carma sau frana. Functioneaza foarte bine si chiar alerg tot forestierul pana unde trec raul in padure. Acolo intalnesc cel mai viu post de control: un domn canta la chitara in timp ce doua fete aplauda si chiuie. Nu am timp asa ca trec repede multumindu-le de incurajari. Pasi intinsi si ochii pe ceas. Dupa prima vale traversata ajung din urma cinci colegi. Vine plat si alerg. Mai e putin pana la Muntele Rosu. Colegii imi fac loc.
- E domnul cu piciorul !
- Nu, e doar piciorul le raspund razand. Eu nu sunt aici. Altfel nu as mai alerga.
Cobor si la ultimul punct de control unde beau un pahar de apa si refuz politicos sa fiu condus la masina care sa ma duca in Cheia. Domnul cu piciorul are o problema: o sa termine chinul asta in timpul limita. Asta era targetul meu si nu aveam cum sa ma opresc.

Pe ultima coborare bag ultimele doua geluri si chiar prind viteza mare si franez cu dreptul puternic ca sa nu risc sa imi sucesc mai mult stangul. Ajung la plat si stiu ca e gata, mai am suficient timp chiar si daca merg de-a busilea. Si totusi, alerg ca sa nu las muschii sa se raceasca. Trec de afisul cu "inca trei kilometri". Intru pe asfaltul dinainte de sosire. Ii fac in ciuda demonului ce ma batea la cap sa renunt.
- Nah mah ca nu a fost ca tine !

Trec linia de sosire cu timpul cumplit de 8 ore si 11 minute, din care ultimele 4 nu le voi uita niciodata. Ma asez pe un scaun si predau chip-ul.
Se pare ca toata lumea care mai ramasese la sosirea atat de tarziu stia de "domnul cu piciorul". Cei de la CP Ciucas dadusera numarul prin statie. Ma descalt si pornesc schiopatand spre tabara.
- "Congratulation. you're a tough guy" imi transmite un baiat din fata unui laptop.
Nu a fost nimic epic in tampenia pe care am facut-o. M-am chinuit fiecare minut din ultimele patru ore ale maratonului si nici acum nu am gasit raspunsul pentru care m-am supus la asa ceva. Frustrant este putin spus. A fost oribil. Mi-am stricat tot cheful si placerea. Dar nu am ce face, e genunchiul meu si degeaba vreau piesa de schimb. Poate in cateva sute de ani.

In orice caz, nu faceti asa ceva. Muntele e tot acolo, maraton va fi si la anul. Picior s-ar putea sa nu mai fie si nu vreau sa privesc colegii doar din fata ecranului, vreau sa fiu printre ei.
Filmuletul rezultat:
Am facut mai multe filmulete din timpul evenimentului:

1) Sedinta tehnica
2) Flying spirits
3) Festivitatea de premiere
4) Sosirea primilor trei alergatori de la ultramaraton:
5) Cursa copiilor:

6) Premierea ultramaratonistilor:


Si pozele

Avenul de sub Coltii Grindului à la carte

Intre 6 si 12 august ar fi trebuit sa aiba loc "Tabara Speologica Internationala Grind 2012" avand ca organizator A.S.Focul Viu prin subsemnatul. Anuntata cu un an inainte, la tabara ar fi trebuit o sa dea buzna speologii din tara sa lucreze in al doilea aven ca denivelare din tara. In ziua in care inscrierile se incheiau eram cinci participanti. Astfel ca am fost nevoit sa anulez invitatia si sa restrang tabara la o tura de week-end in care puteau participa mai multi. Vorbind cu prietenii de la Avenul Brasov, realizez ca e posibil sa continuam echiparea cavitatii chiar si numai pe durata a trei zile. Erau foarte hotarati. La fel de hotarati au fost si Alin, Ovi, Mihaita si Anca de la Focul Viu. Astfel, planul s-a batut in cuie: plecam vineri dimineata si la 10:00 ne intalnim cu cei de la Avenul la giratoriul din Zarnesti. Parcul National Piatra Craiului a venit in intampinarea noastra si ne va spriji cu o masina de teren pentru a ne deplasa echipamentul pana la capatul drumului forestier din Prapastiile Zarnestiului. Variabila cea mai mare era reprezentata de timpul in care am fi putut transporta intreg echipamentul pana la refugiul speologic.
Zis si facut, vineri dimineata la ora 7:30 o masina plina ochi cu cinci ocupanti, 400 m de coarda, 50 de amaraje, echipamente individuale si multe altele, porneste spre Zarnesti. La 9:45 ajungem la giratoriul unde dupa cinci minute apare Land Rover-ul Parcului National Piatra Craiului. Tricoul cu "Maraton Piatra Craiului" al rangerului Radu ne aduce instantaneu in atmosfera Craiesei Muntilor. Suntem printre prieteni. Ma duc sa imi iau o cafea si apare si VAN-ul celor de la Avenul Brasov. Facem cunostinta si transferam lucrurile din masina lui Alin in jeep-ul parcului. La bariera lasam masina noastra si continuam drumul pana la capatul sau de unde incepe marcajul turistic banda rosie spre "La Table".

Grupam absolut tot echipamentul colectiv si ne strangem roata in jurul sau. Fiecare ia cat considera ca poate duce. In cateva minute dispare tot in rucsaci. Pornim la drum. In doua ore si jumatate suntem cu totii la refugiul turistic Grind. Ma uit la ceas si nu imi vine sa cred. Incepe sa ploua si ne retragem in refugiu ca sa nu ne udam din start. Pret de o ora stam de povesti apoi ploaia inceteaza. Ne impartim in doua. Cativa raman la refugiul turistic si vor cobora dupa apa.

Majoritatea va urca la refugiul speologic echipamentul strict necesar in seara respectiva si a doua zi de dimineata. Pe langa asta, avem si 20 de litri de apa. Fiecare urca pe unde considera. Remus, Alin si Ovi merc prin vale. Eu cu Geza urcam pe coama. In doua ore ne adunam toti la refugiul speo. Asta inseamna o ECHIPA ! Ramane pe loc prima echipa, reprezentata de mine, Geza, Alin si Ovi. Restul coboara la tabara de baza. Vor urca din nou a doua zi.
Datorita timpului scurt in care am reusit deplasarea materialelor, voi intra cu Geza sa echipam ce lucrasem acum doi ani, respectiv pana la cota -90. Mancam ceva, ne odihnim pret de o ora si la 20:00 Geza incepe echiparea mainii curente. Totul merge uns, am fisa de echipare in cap. Iesim dupa doua ore si admiram spectacolul de licurici artificiali din vale.

Mancam, stam putin de povesti si la somn cu noi. Urmeaza ziua de lucru.
Ne trezim la 7:30 si ne pregatim. Luam micul dejun, preparam Isostar, filam corzile. Intram toti patru pana in capul urmatorului put unde deja trebuie sa batem un s.p.i.t. Urmeaza o deviere apoi o mica platforma. Geza iese ca sa reintre cu echipa de vizita. Raman cu Alin si Ovi si continuam echiparea putului de 37 de metri in capul caruia am ajuns. Ne sfatuim putin daca sa folosim vechile spituri, greu accesibile, sau sa batem altele. Alegem a doua optiune si ne intrebam de ce nu intra Geza cu echipa de vizita compusa din Mihaita si Adrian. Mai batem doua spit-uri in urmatorul cap de put si hotarasc sa iesim afara ca sa verificam situatia. Lasam banana si amarajele pe coarda. La iesire, pe ultimul put, ne intalnim cu echipa de vizita. Intarzierea a fost cauzata de Mihaita care isi uitase lonjele la refugiul turistic iar Adrian nu avea ham de speo. Refacem din mers planul. Mihaita vine cu echipa noastra ce va lua o pauza de patru ore la refugiul speo. Geza, Remus si Erno intra sa continue echiparea.
Mancam ceva si ne bagam la somn. Vremea e mohorata, ploua marunt. Norii au pus stapanire pe vale si nu mai vedem nimic din peisaj.

Ne trezim, ne echipam si intram. Ploua incontinuu de cand am iesit. Ne regasim prietenii la baza putului de 37, inaintea gaurii de soarece. Ne asteapta sa hotaram ce facem. Pe Mihaita il lasam in asteptare in mana curenta. Va urca cu cealalta echipa. Nu e nimic de vizitat pana nu terminam. Le fac un ceai cald la baieti si continui echiparea batand doua spituri imediat dupa gaura de soarece. Cobor si vad ca freaca coarda. Urc, mai bat un spit. Cobor si dau liber. Geza s-a hotarat sa ramana cu noi. Erno, Remus si Mihaita ies impreuna afara. Continuam prin meandrul ce are trei saritori. Cap de put pe naturale, jos. Hmm, pai stai asa, am zis "a la carte". Aham, vom bate doua spituri de mana curenta. Urmatoarea saritoare, mana curenta, cap de put, la fel si la ultima. Ultimul prag ne conduce in buza putului Water Schaft de 46 m. Il mai facem si pe asta ? Ne uitam la ceas. E 22:00. Afara ploua si nu pare sa se opreasca. Cred ca maine nu va mai avea nimeni chef sa intre la dezechipare. Deci, dezechipam azi.
- Noapte alba baieti !
Dezechipeaza Alin pana la -90 de unde preia Geza. La 5 dimineata suntem afara cu tot echipamentul. Ne punem sa mancam ceva si inainte sa cad lat fac schita de echipare. 26 de spituri am consumat dar a iesit "à la carte" - deviza echiparii noastre din Grind.
Apucam sa dormim un pic apoi ne punem pe sortat echipamentul. Facem inventarul. Nu lipseste nimic. Nici nu terminam bine de mancat ceva ca din vale au urcat Toni, Erno, Adrian, Remus care iau in carca aproape tot echipamentul colectiv si pornesc la vale cu el. Ramanem doar cu rucsacii personali. Jos palaria !
Plecam toti pe o mocaneasca oribila. Ne regrupam la refugiul turistic de unde ne incarcam si cu echipament colectiv. Coboram fericiti spre drumul forestier unde la 18:00 trebuia sa ne astepte cele doua masini care ne adusesera.
Le-am gasit acolo inca de la 17:45. Imbarcam tot si coboram. La bariera noi ne recuperam masina si ne luam ramas bun de la prietenii din Brasov. Ce oameni ! Ce echipa !